CU VAPORUL PRIN RODADOR!


BĂTRÂNII DE LA FAR

"lume multa sta sa vada
cum stau stelele sa cada"


marți, 13 decembrie 2011




George-Pavel Vuza   un OM pentru oameni
(ingratitudinea istoriei sau ignoranta istoricilor?)







Stimate Domnule Preşedinte,

Vă rog să-mi îngăduiţi să vă supun atenţiei scrierea George Pavel Vuza – o nedreaptă condamnare la uitare, cu speranţa că evenimentele relatate, sugestiile făcute şi întrebările ridicate acolo vor constitui un îndemn pentru membrii colectivului IICCMER de a întreprinde cercetări cu scopul de a face lumină în cazul părintelui meu George Pavel Vuza, prim locţiitor al procurorului general al Republicii Populare Române între anii 1954 – 1958, aflat într-un nedrept con de umbră în toţi anii următori lui 1989.

Consider oportun să repet aici una din ideile principale ale scrierii. G. P. Vuza este semnatarul unui raport prin care Procuratura Generală demasca abuzurile şi ilegalităţile constatate în penitenciarele şi coloniile de muncă ale ministerului de interne în urma controalelor efectuate în 1955. Această acţiune a avut o arie de cuprindere cel puţin egală, dacă nu chiar mai mare, ca a acţiunii de control întreprinsă de aceeaşi instituţie în 1953, în măsura în care, conform Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România, această din urmă acţiune s-a referit la coloniile de muncă în timp ce raportul semnat de Vuza a inclus şi situaţia penitenciarelor. Raportul Comisiei Prezidenţiale a menţionat acţiunea din 1953 şi numele iniţiatorului ei la paginile 283, 285 şi 405, însă raportul din 1955 şi numele lui G. P. Vuza nu au apărut nicăieri în acest document.

Vă rog de aceea să analizaţi oportunitatea de a include numele lui George Pavel Vuza într-o eventuală viitoare ediţie a Raportului Comisiei Prezidenţiale măcar în legătură cu acţiunea din 1955, având în vedere că raportul rezultat în urma acestei acţiuni a fost găsit în arhive, fiindu-mi pus la dispoziţie prin amabilitatea unui cercetător din colectivul IICCMER, domnul Mihai Burcea.
În anexă găsiţi raportul semnat de G. P. Vuza împreună cu celelalte documente de arhivă enumerate în secţiunea 2 a scrierii pe care v-o supun atenţiei.

Cu deosebită consideraţie şi mulţumiri anticipate pentru sprijin,
Prof. Dr. Dan Tudor Vuza

Email danvuza@hotmail.com
Telefon 0723519629, 0213135924
Pagini personale http://www.imar.ro/organization/people/PRS/PRS_158.php?PAG=PRS

5 decembrie 2011

Domnului Prof. Dr. Ioan Stanomir,
Preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc (IICCMER)


George Pavel Vuza – o nedreaptă condamnare la uitare
Dan Tudor Vuza



1. George Pavel Vuza (1918 – 2003), prim locţiitor al procurorului general al Republicii Populare Române între anii 1954 – 1958.
În 2008 apărea sub îngrijirea mea la Editura Vremea volumul Însemnările unui procuror pe care părintele meu George Pavel Vuza l-a lăsat generaţiilor viitoare spre luare aminte. Postfaţa era scrisă de către academicianul Dinu C. Giurescu. Volumul a fost donat bibliotecii IICCMER, la scurt timp după apariţie.


În cadrul prezentării pe care a făcut-o volumului la târgul de carte din toamna lui 2008, domnul academician Giurescu declara că în momentul când am venit la domnia sa pentru a-i adresa rugămintea de a scrie postfaţa, numele Vuza nu-i evoca nimic din punctul de vedere al istoricului.


Se confirma astfel, prin vocea unei înalte autorităţi în domeniu, că numele Vuza s-a aflat într-un con de umbră şi în afara interesului cercetătorilor în toţi anii care au trecut de la evenimentele din 1989.
Din nefericire, nici apariţia volumului nu pare să fi schimbat în mod esenţial situaţia. G. P. Vuza continuă să îndure o nedreaptă condamnare la uitare. În vremurile celui mai fioros comunism din România, personalitatea sa a fost ca un izvor de lumină într-o epocă a întunericului.


Să nu fi lăsat trecerea sa prin lume nici o urmă peste vremuri, iar amintirea figurii sale luminoase să fie sortită pieirii, odată cu dispariţia celor din generaţia sa care l-au cunoscut, stimat şi iubit?


Nu am cunoştinţă decât despre două comentarii publicate pe marginea volumului, cel al doamnei Maria Andreea Cojocariu [2] şi cel al domnului profesor Marian Apostol [3]. Din nefericire, la cele două comentarii care exprimă puncte de vedere echilibrate şi de bun simţ, s-a mai adăugat şi un aşa-zis studiu [4] în care locul atitudinii obiective şi neutre a cercetătorului a fost luat de invectivă, calomnie, atitudinea părtinitoare, lipsa logicii şi a bunei credinţe. Este regretabil că figura lui Vuza a ajuns să fie prezentă într-o scriere care îşi propune în mod explicit trimiterea înapoi în uitare a autorului memoriilor – „Scopul ingrat al demersului nostru este ca informaţiile din acest volum de memorii să nu treacă în literatura ştiinţifică istorică”. Parafrazând, mi-aş putea exprima la rândul meu speranţa că paginile de faţă vor ajuta ca afirmaţiile răuvoitoare şi nefondate din [4] să nu treacă în literatura ştiinţifică istorică. De altfel nici nu aş fi vrut să aduc aici în discuţie această scriere, dar sunt nevoit să o fac întrucât sunt obligat să mă opresc asupra controversei care face obiectul secţiunii 4 de mai jos, iar această controversă a fost exploatată în mod negativ în lucrarea menţionată.


La trei ani de la apariţia volumului, prezenţa pe net a autorului său este foarte redusă.
Căutarea textului „George Pavel Vuza” pe Www.google.ro la data scrierii acestor pagini a produs doar 79 de rezultate. Cu toate acestea, autorul lui [4] consideră că „Internetul ne arată că impactul în rândul cititorilor poate fi considerabil” şi că avem de-a face cu o manifestare a „fenomenului bulgărelui de zăpadă”. În ce constă oare acel bulgăre care ar ameninţa să se prăbuşească peste net?
 
Majoritatea celor 79 de rezultate sunt de fapt referiri la paginile de prezentare ale volumului pe siteurile librăriilor. Acestea, evident, nu pot fi incluse în materia „bulgărelui” deoarce nu sunt expresia unei reacţii determinată de cartea lui Vuza, nu conţin nici un comentariu compus în mod special pentru acea carte, ele reprezentând doar o procedură standard aplicată oricărei alte apariţii editoriale. Reacţiile specifice la volum sunt doar cele trei consemnate mai sus, la care se mai adaugă un articol al lui Radu Nicolae [5] care nu este o recenzie asupra cărţii ci face doar o scurtă referire la ea. Însă chiar şi această scurtă referire îl irită pe autorul lui [4]; de ce, vom vedea mai jos.


1 Nu poate decât să ne surprindă faptul că autorul lui [4] semnalează articolul [5] care nu este o recenzie dar trece sub tăcere atât pe [2] cât şi pe [3] care sunt recenzii.


2 G. P. Vuza a scris o pagină din istoria magistraturii române, fiind unul din arhitecţii şi
organizatorii instituţiei procuraturii recent înfiinţate în acei ani. În calitatea pe care a avut-o a imprimat un curs original instituţiilor la conducerea cărora s-a aflat, promovând valorile justiţiei şi ale profesionalismului, în contrast cu spiritul distrugător al acelor vremuri. S-a opus abuzurilor practicate de conducătorii politici pe care, poate ca nimeni altul în acele vremuri de teroare, a avut
curajul să le critice, totodată a salvat oameni nevinovaţi condamnaţi din ordinul represiunii
comuniste (cazul inginerului Grozavu, relatat în memorii, fiind poate cel mai elocvent în această
privinţă), ceea ce l-a adus în conflict cu regimul, având a suferi consecinţe atât în plan profesional (excluderea din funcţiile de stat şi trimiterea la „munca de jos”) cât şi din punct de vedere al sănătăţii. Nu este de mirare că odată cu înlăturarea din funcţii, maşinăria comunistă a făcut tot ce trebuia ca să şteargă atât amintirea sa cât şi urmele realizărilor sale în plan organizatoric şi profesional.


În cele ce urmează voi face un rezumat al principalelor evenimente din activitatea lui G. P.
Vuza aşa cum rezultă din volumul pe care ni l-a lăsat. Dennis Deletant afirma într-un interviu că
perioada anilor 1950 – 1960 este încă prea puţin cunoscută. Volumul lui Vuza aduce clarificări în
acest sens şi îmi permit să cred că fiecare din evenimentele enumerate mai jos ar merita să fie
aprofundate de către cercetarea istorică. În orice caz este nedrept atât faţă de memoria lui G. P. Vuza cât şi faţă de adevărul istoric, ca un om care a luat parte la atâtea evenimente, pe unele din ele influenţându-le direct, să fie trecut cu desăvârşire sub tăcere.


- Este semnatarul raportului din 1955 cu privire la abuzurile şi condiţiile de exterminare
din locurile de detenţie ale ministerului de interne2.
- Este semnatarul propunerilor de punere în libertate pentru o serie de persoane condamnate de regim, printre care Constantin Titel Petrescu 3, Elena Pătrăşcanu şi un grup de cinci membri ai partidului social democrat.
- S-a opus cererii ministerului de interne de a-l condamna pe inginerul Grozavu la pedeapsa capitală şi de a face din cazul său un exemplu propagandistic, obţinând în final punerea sa în libertate.
- În calitate de prim procuror al regiunii Iaşi, s-a opus cererii organelor regionale de partid
de a aresta pe ţăranii care părăseau gospodăriile colective.
- Organizatorul procuraturii regiunii Iaşi, în primii ani ai funcţionării instituţiei
procuraturii după înfiinţarea ei în cadrul republicii populare.
- A jucat un rol important în conducerea şi organizarea secţiei civile a Procuraturii
Generale în primii ani de funcţionare.
- A avut iniţiativa desfiinţării uniformelor militare ale procurorilor, care din punctul său de
vedere reprezentau un factor de intimidare a populaţiei.
- A înfiinţat şi a organizat Institutul de Criminalistică de pe lângă Procuratura Generală, al cărui prim director a fost.
- A condus delegaţia oficială a procuraturii generale în vizita la Moscova din 1956, la numai câteva luni după congresul destalinizării din februarie. Primit la Kremlin de procurorul general Rudenko, în condiţiile în care unei delegaţii anterioare condusă de 2 Raport informativ privind încălcările dispoziţiunilor legale în unele locuri de detenţie şi de executare a pedepselor, 22 martie 1955. Arhivele Statului, Fond C.C. al P.C.R. Secţia Administrativ-Politică, Dosar 46/1955. A se
vedea secţiunile 2 şi 3.
3.Propunerea de graţiere a lui Constantin Titel Petrescu către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, 5 decembrie 1955. Arhivele Statului, Fond D.C.S., Dosar 554-570/1955. A se vedea secţiunea 2.3
procurorul general Augustin Alexa i se refuzase primirea de către procurorul general al URSS.
- Faptul că şi azi magistratura îşi desfăşoară activitatea în Palatul Justiţiei se datorează lui
Vuza, care a luat atitudine împotriva cererii organelor de partid de a da o altă destinaţie
acestui edificiu.
- A fost acuzat de „pactizare cu duşmanul de clasă” şi ulterior demis din funcţia de prim
adjunct al procurorului general, demis din procuratură, exclus din partid şi trimis la
„munca de jos”, notar şef la un notariat de raion. Reprimit ulterior în procuratură, a refuzat
să mai ocupe funcţii în conducerea superioară.
- În 1965, în cadrul unei consfătuiri a Procuraturii Capitalei în care au fost analizate
abuzurile şi încălcările de lege din perioada conducerii de partid şi de stat anterioare, Vuza
a prezentat unele contribuţii personale în combaterea abuzurilor, cu menţionarea unor
cazuri precum ale inginerului Grozavu, ale social-democraţilor, demascarea condiţiilor de
exterminare din penitenciare, etc. Cu acel prilej un participant, procuror militar, i-a spus:
„Dacă aţi fi vorbit în public nu cu mult timp în urmă despre aceste fapte, aţi fi căpătat
câţiva ani de închisoare”.
- În 1968, anul constituirii comisiei pentru analiza activităţii ministerului de interne, Vuza
a pus la dispoziţia procurorului general Alexa raportul rezultat în urma acţiunii din 1955,
pentru a fi utilizat în cadrul analizelor din acea perioadă. Alexa l-a întrebat „Dar eu unde
eram că nu ştiu nimic despre această informare?”, ceea ce dovedeşte că întocmirea raportului de către Vuza s-a făcut fără ştirea procurorului general.
Volumul memoriilor acoperă în esenţă perioada din activitatea lui Vuza până în 1958, anul demiterii sale din toate funcţiile de demnitar de stat, cu referiri ocazionale la evenimentele din 1965
şi 1968 amintite mai sus. Restul activităţii sale în cadrul procuraturii ar fi trebuit să facă obiectul unui al doilea volum, care însă nu a mai fost scris. Voi rememora de aceea din amintirile personale anii din activitatea lui Vuza ulteriori reprimirii în procuratură.
În 1966 Vuza s-a confruntat cu un caz de mai mică amploare dar întrucâtva asemănător cu cel al inginerului Grozavu. Şi din nou Vuza a făcut dreptate. Inginerul Victorov era unul dintre
constructorii hidrocentralei de la Curtea de Argeş şi totodată autorul unei invenţii pentru realizarea căreia folosise unele materiale rămase ca deşeuri de pe urma construcţiei. Partidul însă a considerat că în loc de aprecieri, inginerul merită să fie tras la răspundere pentru sustragere din avutul obştesc” şi l-a dat pe mâna procuraturii. A fost şansa lui că dosarul a ajuns la Vuza care a făcut tot ce trebuia pentru a-i dovedi nevinovăţia.
Mai sus a fost amintită consfătuirea din 1965 de la Procuratura Capitalei. La un an după eveniment, Vuza a fost mutat din procuratură pe postul de consilier juridic la Ministerul Energiei
Electrice, cu un salariu mai mare. „Sarcină de partid”, atât i s-a spus. Cu tot „dezgheţul” aparent, este posibil ca intervenţia sa din cadrul conferinţei să fi deranjat pe cineva (poate că nu întâmplător acel procuror militar i-a spus atunci ceea ce i-a spus). Drept urmare s-a aplicat principiul „îndepărtezi promovând”. Însă organele de partid s-au înşelat crezând că salariul mai mare îl va ţine pe Vuza departe de procuratură. Ducând multe lupte cu organele care îi încredinţaseră „sarcina de partid”, a revenit după un an în procuratură pentru a-şi continua cariera de magistrat care pentru el reprezenta raţiunea de a fi.
După întoarcerea în procuratură Vuza a deţinut funcţii de procuror şef adjunct la diferite
procuraturi de raion ale capitalei, însă niciodată pe cea de procuror şef. În această perioadă s-a confruntat în special cu două probleme. Prima a fost legea 18/1968 a controlului dobândirii averilor pe cale ilicită. Au fost cazuri când procuratura a efectuat controale superficiale dispunând confiscarea averilor unor persoane şi trimiterea lor în judecată. Vuza a ajutat pe mulţi dintre aceşti
învinuiţi pe nedrept, stând de vorbă cu ei în amănunt şi învăţându-i cum să prezinte probe care să 4 înlăture acuzaţiile nefondate. A doua problemă a fost pericolul la care populaţia capitalei a fost expusă ca urmare a deciziei iresponsabile a dictatorului atotştiutor de a pune în libertate un număr însemnat de deţinuţi de drept comun pentru a fi „re-educaţi prin muncă”. Tâlhăriile şi atacurile se înmulţiseră în aşa măsură încât a te afla pe stradă devenise un risc. Vuza şi colegii săi din procuratură şi-au asumat răspunderea de a informa organele superioare de partid asupra situaţiei reale, care nu corespundea câtuşi de puţin idealului pe care-l imaginase dictatorul. Se pare că în
urma acestor informări dictatorul a revenit asupra deciziei, admiţând ca acei deţinuţi care nu înţeleg în spirit comunist re-educarea să fie readuşi în locurile de unde fuseseră scoşi.
Ultimii ani înainte de pensionare l-au găsit pe Vuza în calitate de procuror inspector la
Procuratura Capitalei, făcând parte din echipa celor patru inspectori care evaluau şi îndrumau
activitatea procurorilor civili (ceilalţi trei fiind O. Benea, A. Ciobanu şi C. Rotaru).
Vuza a plătit cu preţul sănătăţii cutezanţa sa de a înfrunta pe potentaţii regimului care-i
cereau să dea girul procuraturii abuzurilor patronate de ei. Nopţile de nesomn, încordarea cauzată de confruntările cu forţa conducătoare, durerea pricinuită de îndepărtarea brutală din 1958 de la opera de edificare a instituţiei care pentru el era însăşi raţiunea vieţii sale, toate acestea i-au afectat sistemul cardio-vascular. A început să sufere de hipertensiune şi de ischemie miocardică. În ziua de Crăciun a anului 1984 erau trei grade în biroul de la Procuratura Capitalei unde el lucra, ca urmare a gerului instaurat în locuinţe şi locuri de muncă din ordinul dictaturii. Pe fondul tulburărilor de care deja suferea, frigul i-a provocat un infarct miocardic. Dar aceasta a fost numai una din cauzele imediate. Din discuţiile purtate în casă am înţeles că tocmai atunci, unul dintre procurorii pe care Vuza îi aprecia fusese acuzat de partid şi se ceruse arestarea sa, iar Vuza se străduia din toate puterile să-l scape. Enervarea şi tensiunea cauzate de această nouă învinuire nedreaptă au constituit a doua cauză a declanşării maladiei care a pus capăt carierei de magistrat a lui G. P. Vuza.
Din 1990 Vuza a început să scrie memoriile. Lucra la ele în taină, în ceasurile nopţii, ferit de
privirile familiei. Nu a considerat oportun să le publice, mereu spunându-ne „Încă nu e momentul”.
Dorea să le lase Academiei Române în calitate de documentar. M-am străduit să duc la îndeplinire
această dorinţă, prin rugămintea ce am făcut-o domnului academician Giurescu de a scrie postfaţa şi prin donarea către Academie a volumului, pe care l-am înmânat domnului preşedinte Ionel Haiduc.
Chiar şi ca pensionar, Vuza a continuat să ajute cu aceeaşi nobilă generozitate care l-a
caracterizat toată viaţa. Următorul episod este elocvent. Era în zilele furtunoase de la sfârşitul lui 1989. Tocmai se declanşase furia reprimării mişcărilor populare şi fiul unui vecin fusese arestat împreună cu alţi demonstranţi. Pe străzi începuse să se tragă. L-am văzut pe părintele meu că se pregăteşte să iasă din casă. „Unde te duci?” l-am întrebat. „La procuratură, să văd ce pot face pentru fiul vecinului”. Abia l-am oprit, argumentând că acela e rezistent şi puternic şi oricum va fi eliberat curând, pe când el are probleme cu inima, cine ştie ce i se va întâmpla pe stradă printre gloanţe rătăcite şi ne va nenoroci pe noi neajungând nici să-l ajute pe vecin. Aşa a fost toată viaţa, punând dreptatea şi ajutorarea aproapelui mai presus decât siguranţa lui şi a familiei sale.
În cele din urmă, consecinţele infarctului au dus la instalarea unei insuficienţe cardiace. La
sfârşitul lui 2002 starea s-a înrăutăţit şi a fost necesară o internare. A fost trimis acasă mai devreme decât trebuia, motivându-se un act administrativ care interzicea pensionarilor să rămână mai mult decât un anumit număr de zile. I s-a recomandat să urmeze acasă un tratament agresiv şi complex, în lipsa oricărei monitorizări, răspunderea administrării apăsând pe umerii noştri, ai familiei.
Efectele secundare ale acelui tratament controversat, adesea discutate în literatura de specialitate, nu au întârziat să apară. În noaptea lui 30 ianuarie 2003 a fost transportat, împotriva voinţei familiei, la spitalul de urgenţă Floreasca unde a încetat din viaţă zece ore mai târziu. Nici azi familia nu cunoaşte împrejurările încetării din viaţă, întrucât unitatea medicală refuză accesul la dosarul medical al defunctului, încălcând de opt ani dreptul familiei de a afla adevărul. G. P. Vuza s-a luptat întreaga viaţă pentru ca adevărul să iasă la iveală, ducând nenumărate bătălii împotriva minciunii care învinuia pe nedrept şi a minciunii care se substituia adevărului despre situaţiile grave din ţară.
Ca o ironie a soartei, memoria sa este întunecată de către cei care azi se fac continuatorii practicilor comuniste de ascundere a adevărului4.
4. M. A. Cojocariu [2] a sesizat în mod exact mesajul către societate pe care l-am transmis în paginile Cuvântului Începător la volumul memoriilor, acela de a nu mai repeta azi greşelile trecutului prin prelungirile practicilor
5.


2. Documente de arhivă
Desigur, evenimentele relatate de G. P. Vuza în memorii vor trebui supuse validării de către
cercetarea istorică, prin compararea cu diverse surse între care documentele de arhivă.
Ne putem pune întrebarea, de ce această activitate s-a lăsat şi încă se lasă aşteptată chiar şi acum, la mai bine de 20 de ani de la schimbarea regimului politic, numele Vuza rămânând în tot acest interval, aşa cum recunoştea academicianul Dinu C. Giurescu, într-o periferie a uitării complet în afara zonelor de interes ale istoricilor?
O justificare parţială ar reieşi chiar din spusele lui Vuza, care atât în cuprinsul memoriilor dar mai ales în discuţiile cu familia atrăgea adesea atenţia asupra faptului că activitatea lui s-a desfăşurat pe un teritoriu închis publicului, dovezile scrise ale acţiunilor sale fiind păstrate mai ales în arhivele secrete ale procuraturii. Este de presupus că acolo se află, de exemplu, documentele care consemnează atitudinea sa în cazul Grozavu. Numai atunci când istoricii vor avea acces la aceste documente se va putea face lumină deplină în cazul Vuza.
Însă justificarea este, aşa cum am spus, numai parţială, fiindcă la nu multă vreme după
apariţia volumului s-a dovedit că o serie de documente atestând activitatea lui Vuza se aflau în fonduri de arhivă accesibile cercetării. Prin amabilitatea domnului Mihai Burcea, cercetător în
cadrul IICCMER, am intrat în posesia copiilor după documentele de arhivă enumerate mai jos care
toate poartă semnătura lui G. P. Vuza.
- Raport informativ privind încălcările dispoziţiunilor legale în unele locuri de detenţie şi de executare a pedepselor, 22 martie 1955. Arhivele Statului, Fond C.C. al P.C.R. Secţia Administrativ-Politică, Dosar 46/1955.
- Referat cu privire la starea legalităţii în întreprinderile industriale sub aspectul respectării normelor pentru reglementarea şi asigurarea disciplinei contractuale şi în ce măsură starea legalităţii în acest domeniu s-a îmbunătăţit ca urmare a activităţii Procuraturii R.P.R. din trimestrul I/1955, 16 mai 1955. Arhivele Statului, Fond C.C. al P.C.R. Secţia
Administrativ-Politică, Dosar 45/1955.
- Propunerea de graţiere a lui Constantin Titel Petrescu către Prezidiul Marii Adunări
Naţionale, 5 decembrie 1955. Arhivele Statului, Fond D.C.S., Dosar 554-570/1955.
- Adresă către Ministerul Afacerilor Interne prin care se solicită luarea de măsuri urgente
pentru asigurarea asistenţei medicale în Penitenciarul Central Făgăraş, 13 aprilie 1955.
Arhiva A.N.P., Fond Secretariat, Dosar nr. 1, vol. II.
- Articolul Institutul de criminalistică de pe lângă Procuratura Generală şi sarcinile sale,
apărut în Legalitatea Populară nr. 10/1956.
3. Raportul Vuza Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România [6] dedică trei paragrafe acţiunii de control în coloniile de muncă efectuată în 1953 de Procuratura Generală.
[6], pag. 283
Un studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 descoperise în toate coloniile de muncă deţinuţi numai pe bază de adrese, însoţite de tabele nominale. În martie 1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2293 persoane se afla
numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie acelaşi an 1500, Procuratura Generală constatând că aceste persoane sunt „deţinute în mod ilegal”. Opoziţia Securităţii a făcut să nu se poată dispune eliberarea acestora, iar investigaţiile procurorilor în coloniile de muncă au încetat din cauza aceloraşi presiuni.
[6], pag. 283
comunismului de felul celor pe care le-am menţionat. În schimb autorul lui [4] rămâne total impasibil la nedreptatea care se face din acest punct de vedere atât memoriei cât şi familiei lui G. P. Vuza, pentru domnia sa Cuvântul Începător
nefiind altceva decât o colecţie de „afirmaţii gratuite nesusţinute de dovezi şi nici de logică”.
6. Dar poate că cel mai greu de suportat au fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau la care au fost martori, marcaţi apoi pe tot restul vieţii de cele trăite şi văzute. Exemplele ar putea umple o lungă monografie. Ele au fost consemnate şi de rapoartele în urma unor controale făcute în coloniile de muncă în anul 1953, când Procuratura Generală a investigat mai multe crime petrecute în acestea.
[6], pag. 405
O recunoaştere implicită a atrocităţilor este şi faptul că abuzurile petrecute în interiorul acestora au fost semnalate şi anchetate de Procuratură în anul 1953, în urma cărora au fost trimişi în judecată foştii comandanţi ai lagărelor de la Canal şi de la coloniile de muncă Salcia şi Cernavodă. De asemenea, potrivit unui studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 au fost descoperite în toate coloniile de muncă deţinuţi numai pe bază de adrese, însoţite de tabele nominale. În martie 1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2293 persoane se aflau aici numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie acelaşi an 1500, Procuratura Generală constatând că aceste persoane sunt „deţinute în mod ilegal”.
Raportul dedică de asemenea două paragrafe lui A. Voitinovici, pe care-l prezintă drept
iniţiatorul acţiunii din 1953.
[6], pag. 285
Procurorul general adjunct Alexandru Voitinovici, care ordonase anchetele din 1953 şi descoperise mii de persoane deţinute ilegal, a fost retrogradat din funcţie, fapt care dovedeşte că Securitatea inspirase crimele produse în lagărele de muncă şi stabilirea condiţiilor de detenţie, exterminarea deţinuţilor şi inclusiv trimiterea lor ilegală în lagăre fiind o acţiune deliberată a poliţiei politice comuniste.
[6], Biografiile nomenklaturii
Alexandru Voitinovici (1915- ?). Preşedinte al Tribunalului Poporului; secretar general la Ministerul Justiţiei (1948); procuror general al RPR (1948-1952); preşedinte al Tribunalului Suprem (1954-1967), revocat. Dramaturg mediocru cunoscut sub pseudonimul Alexandru Voitin. Asemeni generalului magistrat Alexandru Petrescu (care a prezidat numeroase procese politice, inclusiv procesul Maniu din 1947), Voitinovici a fost regizorul nemijlocit a numeroase înscenari judiciare.
La doi ani după acţiunea consemnată în [6] avea loc o nouă luare de poziţie a Procuraturii
Generale, în care de data aceasta rolul principal revenea tânărului şi temerarului prim locţiitor al
procurorului general, George Pavel Vuza, care şi-a pus semnătura pe documentul rezultat din
acţiunea de control, respectiv Raport informativ privind încălcările dispoziţiunilor legale în unele locuri de detenţie şi de executare a pedepselor deja menţionat în secţiunea precedentă şi care va fi desemnat în cele ce urmează prin „raportul Vuza”.
Conform pasajelor reproduse mai sus din [6], acţiunea din 1953 a avut drept obiectiv
„lagărele şi coloniile de muncă”. Din prima pagină a raportului Vuza aflăm că acest document
conţine rezultatele controalelor efectuate în „cele 69 penitenciare şi colonii de muncă existente”.
Putem înţelege atunci că acţiunea din 1955 a avut o anvergură mai mare decât cea din 1953, întrucât a cuprins şi penitenciarele, la acestea din urmă pasajul din [6] nefăcând referire.
În cele zece pagini ale raportului Vuza sunt concentrate următoarele aspecte rezultate din
constatările pe teren:
- deţinerea unor persoane în absenţa formelor legale care să justifice privarea de libertate, cu
menţionarea că o serie de astfel de deţineri abuzive s-au efectuat ca urmare a unor adrese
ale organelor de securitate neînsoţite de alte acte justificative;
- deţinerea peste termenul legal de detenţie;
- refuzul unor penitenciare de a pune în execuţie deciziile de graţiere;
- lipsa condiţiilor elementare de igienă;
- hrana de mizerie sub aspect cantitativ şi calitativ;
- deturnarea proviziilor destinate hranei deţinuţilor;
- lipsa asistenţei medicale sau refuzul de a o acorda;
- supra-aglomerarea spaţiilor de detenţie;
- brutalitatea angajaţilor faţa de deţinuţi.
Raportul Comisiei Prezidenţiale [6] apreciază că „Securitatea inspirase crimele produse în
lagărele de muncă şi stabilirea condiţiilor de detenţie, exterminarea deţinuţilor şi inclusiv trimiterea
lor ilegală în lagăre fiind o acţiune deliberată a poliţiei politice comuniste”. În spiritul acestei
afirmaţii, putem considera că atrocităţile şi condiţiile la limita subzistenţei consemnate în raportul
7.Vuza au reprezentat de asemenea o acţiune deliberată în scopul exterminării deţinuţilor. Cu atât mai mare este atunci meritul lui Vuza de a fi avut curajul asumării acestui raport pe care, după cum mărturiseşte în memorii, l-a trimis la cel mai înalt nivel cu ocolirea căilor ierarhice. Vuza a luat astfel asupra sa în întregime (în memorii se spune că procurorul general Alexa nu a fost prezent şi nu a ştiut despre raport) consecinţele acestui act care puteau să-i pună în pericol cariera dacă nu chiar libertatea.
Raportul [6] consideră că există o relaţie de tip cauză-efect între acţiunea din 1953 şi
retrogradarea lui Voitinovici. Cu atât mai mult se poate presupune atunci o astfel de relaţie între raportul Vuza şi demiterea semnatarului acestuia în 1958. În cazul lui Voitinovici a fost vorba mai degrabă de o „rotire” întrucât acesta a continuat să deţină calitatea de demnitar de stat, fiind numit în alte funcţii. În cazul Vuza, penalizarea a fost incomparabil mai dură: a fost exclus atât din toate funcţiile de demnitar de stat (pe care nu le-a mai deţinut vreodată după aceea) cât şi din partid, fiind trimis pentru un timp la „munca de jos”, respectiv notar şef la un raion al capitalei.
Însă cu toate cele arătate mai sus, numele George Pavel Vuza este cu desavârşire absent din
Raportul Comisiei Prezidenţiale. Este cu atât mai stranie această omisiune cu cât raportul a
considerat oportun să reţină numele lui Gh. Bucşan care deţinea funcţia de adjunct al procurorului general exact în anii când Vuza era prim adjunct al procurorului general.
[6], pag. 306
Ulterior, Procuratura a participat chiar la cauţionarea ilegalităţilor, prin fostul procuror general adjunct Gheorghe Bucşan, care a făcut parte din Comisia MAI pentru internări în colonii de muncă din 1958 şi a semnat numeroase astfel de decizii.
Ne întrebăm, prin ce s-a făcut remarcat Gh. Bucşan pentru ca numele lui să fie ferit de
uitare, în timp ce numele lui Vuza continuă să fie ţinut într-un con de umbră?
Dacă raportul Vuza a putut fi descoperit în arhive după apariţia volumului memoriilor în
2008, înseamnă că s-a aflat acolo în toţi anii care au trecut de la schimbarea politică din România, fiind accesibil cercetării în anii când a fost elaborat Raportul Comisiei Prezidenţiale.
Raportul Vuza reprezintă un exemplu de curaj, obiectivitate şi tărie morală din partea unui
magistrat care a înţeles că misiunea sa este de a lua atitudine împotriva ilegalităţilor indiferent de consecinţele la care s-ar expune, în vremuri în care nu mulţi demnitari aveau acest curaj. Îmi permit de aceea să consider că includerea raportului Vuza într-o eventuală nouă ediţie a Raportului Comisiei Prezidenţiale ar constitui nu numai un act de echitate faţă de memoria lui G. P. Vuza, ci şi o necesară completare a istoriei ţării şi a magistraturii române.
4. Controversa din jurul raportului Vuza
Vuza consemnează în memorii împrejurările tensionate legate de întocmirea raportului.
În această acţiune el s-a bazat pe prerogativele declarate ale noii instituţii a procuraturii
recent înfiinţate, acelea de supraveghere a respectării legalităţii de către toate ministerele în toate sectoarele de activitate ale statului. Implicit, a gândit Vuza, a respectării legalităţii de către organele ministerului de interne în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie şi eliberarea la termenele prevăzute
în hotărârile judecătoreşti. A delegat o echipă de procurori care s-au deplasat personal la mai multe închisori din ţară unde se aflau deţinuţi politici. Constatările pe care le-au raportat erau
înspăimântătoare, „ţi se ridica părul în vârful capului când citeai” spune Vuza ([1], cap. 22).
Când i s-a prezentat documentul bătut la maşină, Vuza a întrebat de ce la încheierea
concluziilor pe care le pusese el personal nu se află fraza prin care ministrul de interne era făcut responsabil pentru nelegiuirile arătate în raport. Dactilografa a răspuns că îi este teama să scrie acea frază. Atunci Vuza a adăugat cu mâna sa pe ultima pagină „De toate aceste abuzuri şi ilegalităţi se face vinovat ministrul afacerilor interne Alexandru Drăghici” şi a cerut să se rebată raportul, pe care l-a semnat şi l-a trimis direct şefului statului Gheorghiu-Dej, încălcând cu bună ştiinţă ierarhia conform căreia raportul ar fi trebuit înaintat vicepreşedintelui consiliului de miniştri Chişinevschi.
Şi-a asumat în mod conştient această abatere de la reguli care i-a atras asupra-i ura potentaţilor
8 ierarhiei, pentru că a dorit să fie sigur că raportul nu se va pierde în neant. Raportul a ajuns întradevăr la şeful statului, care a făcut adnotări şi a pus rezoluţia pentru „acţiunea de îndreptare a situaţiei”. I s-a cerut lui Vuza să-l citească într-o şedinţă a consiliului de miniştri, la care participa însuşi ministrul de interne. Cei doi s-au înfruntat de o parte şi de alta a mesei, Vuza având a îndura, în timp ce citea raportul, furia şi înjurăturile ministrului, pe care nimeni nu avusese curajul să-l înfrunte până atunci. Până şi vicepreşedintele Chişinevschi avea să declare mai târziu că se temea de ministrul de interne, cu toate că acesta era subalternul său.
Oricine va compara cele relatate despre raport în memorii cu versiunea care s-a găsit în
arhive va fi desigur intrigat de lipsa frazei acuzatoare la adresa ministrului de interne care, conform memoriilor, ar fi trebuit sa figureze în încheierea raportului. De aceea cred ca această problemă trebuie abordată aici în mod deschis. Cu atât mai mult mi se pare necesar acest lucru cu cât neconcordanţa în discuţie a făcut obiectul scrierii [4] care reprezintă un model despre cum nu trebuie abordată o controversă asupra unei împrejurări istorice.
Mai înainte de toate trebuie arătat că volumul memoriilor se referă la evenimentele
dramatice din viaţa unei persoane care a avut de înfruntat furia şi răzbunarea potentaţilor politici pentru atitudinea sa intransigentă în faţa abuzurilor şi ilegalităţilor, consecinţele marginalizării şi ale sănătăţii şubrezite în urma confruntărilor trebuind să fie suportate de întreaga sa familie. Un minim de respect şi bun simţ se impuneau, pe care însă autorul lui [4] nu le manifestă în nici un fel 5.
Memorialistul este acuzat, între multe altele, de comiterea a două „fanfaronade” – un termen
care în mod normal n-ar trebui să figureze într-o scriere cu pretenţii ştiinţifice. Prima se referă la împrejurarea că, în opinia autorului lui [4], rezoluţia pusă pe prima pagină a raportului de catre I.
Chişinevschi ar dovedi drept falsă afirmaţia lui Vuza că a trimis raportul ocolind calea ierarhică.
„Cade odată cu aceasta şi prima fanfaronadă a autorului”, concluzionează cu vădită satisfacţie
autorul lui [4]. A doua se referă la econcordanţa menţionată mai sus cu privire la fraza de încheiere a raportului.
Eroarea de metodă din [4] constă în aceea că opune faptelor relatate de Vuza un singur
înscris oficial (respectiv raportul având rezoluţiile lui Gheorghiu-Dej şi Chişinevschi pe prima pagină) acordând în mod automat mai multă credibilitate acestui singur înscris decât
memorialistului. Orice istoric de bună credinţă ştie că un eveniment din istoria vremurilor tulburi ale comunismului nu poate fi reconstituit doar pe baza unui singur înscris şi mai ales unul oficial, fiind necesare nu numai compararea mai multor înscrisuri ci şi mărturiile celor care au trait pe viu acele vremuri6. Dacă toţi istoricii ar proceda precum în [4] acordând înscrisurilor oficiale care deformau realitatea prioritate asupra mărturiilor, s-ar ajunge la concluzia că perioada comunistă a fost una din cele mai fericite din istoria neamului, după cum era prezentată în documentele de partid şi de stat. Autorul lui [4] nu poate decât să regrete că, fiind născut către sfârşitul perioadei comuniste, a ratat fericirea de a-şi fi petrecut existenţa în acea perioadă.
Se pot imagina scenarii prin care faptele discutate s-ar explica într-un mod mai nuanţat decât „falsificarea deliberată a adevărului”, „învelişul gros de neadevăr şi exagerare”, „totul este o mare mistificare” şi altele asemenea din [4].
Din memorii înţelegem că au existat două versiuni ale raportului, sau cel puţin două versiuni
ale ultimei pagini. Vuza ne spune că a trimis pe cale directă a doua versiune dar nu ni se spune ce sa întâmplat cu prima. De asemenea nu ni se spune dacă Vuza a semnat ambele versiuni sau numai
una din ele. Aflăm că Vuza ar fi fost atenţionat de un martor prezent la evenimentele legate de
adăugarea frazei acuzatoare, un anumit colonel Sasu: „N-o să se supere ministrul de interne?”, la
5 „Fanfaronadele” puse în seama lui Vuza, „floricelele” cu care acesta îşi împodobeşte „plăsmuirile”, sunt doar câteva mostre ale exprimării „ştiinţifice” prin care autorul lui [4] se consideră îndreptăţit să păteze cu toate culorile, în special cea roşie, memoria cuiva căruia nu i s-a putut aduce, până în prezent, nici o acuzaţie dovedită că ar fi comis ceva
reprobabil.
6 „Avem de-a face cu două surse, un document oficial şi o relatare a unui document oficial. Scopul ingrat al demersului nostru este ca informaţiile din acest volum de memorii să nu treacă în literatura ştiinţifică istorică (...).
Pentru cercetarea istoriei, este esenţial ca sursele să fie de prima mână, în absenţa unor astfel de surse istorice, care să confirme sau să infirme anumite fapte, fiind indicat să ne îndoim de buna credinţă a memorialistului.” (sublinierea îmi aparţine). Prin aceasta autorul lui [4] îşi afirmă explicit preferinţa de a acorda credit documentelor oficiale care în mod
obişnuit deformau realitatea, punând în schimb sub semnul întrebării buna credinţă a trăitorilor evenimentelor. 9 care Vuza ar fi răspuns „Ce, eu îi scriu să nu se supere?”. Plecând de la premisa că Vuza a trimis raportul pe o cale diferită de cea ierarhică, nu înseamnă neapărat că a şi ajuns la destinaţie pe acea cale. Într-o primă variantă, e posibil ca raportul să fi fost interceptat de către serviciile speciale şi redirecţionat pe calea „normală”, după ce în prealabil a fost substituit cu versiunea care nu conţinea fraza acuzatoare. Aceasta s-ar putea explica fie prin frica pe care ministrul de interne o inspira celor din jur, fie prin aceea că unele persoane din servicii care îl apreciau pe Vuza au considerat necesar să intervină pentru a-l feri de consecinţele unui gest care, după părerea lor, era desigur datorat spiritului de conservare redus al unui prea tânăr procuror. Într-o a doua variantă, e posibil ca persoanele din apropierea lui Vuza să fi  întreprins ceva pentru ca raportul să nu părăsească biroul său în forma pe care el ar fi dorit-o, fie convingându-l în cele din urmă să renunţe la fraza acuzatoare, fie acţionând din proprie iniţiativă, poate pentru a se proteja pe ei mai mult decât pe Vuza, în timp ce acesta, încredinţat că subalternii îi vor aduce ordinele la îndeplinire întocmai, n-a mai fost atent să vadă ce fac ei cu raportul. N-ar fi exclus ca însuşi acel colonel Sasu să fi avut un rol în toate aceste variante.
Vuza ne spune că a gândit la întocmirea raportului încă de la numirea sa în funcţia de
locţiitor al procurorului general, dar, având în vedere cele scrise de procurorul general Tatu Jianu, că în ceea ce priveşte controalele în penitenciarele ministerului de interne, „se bate la porţi închise”, a fost nevoit să aştepte momentul prielnic. Acest moment i-a fost oferit odată cu telefonul primit de la Pantiuşa Bodnarenko care l-a asigurat că lucrătorii procuraturii vor primi sprijin pentru a efectua controale în penitenciare. Nu ni se dă în nici un fel de înţeles că odată cu acea asigurare ar fi primit şi o însărcinare sau sugestie de a întocmi un raport de amploarea celui pe care l-a semnat. Nu putem afla din memorii ce intenţii a avut în realitate potentatul comitetului central şi probabil că nici Vuza nu le-a ştiut. Deci, la întrebarea cine a avut în fapt iniţiativa raportului – a fost o iniţiativă exclusivă a procuraturii prin persoana lui Vuza sau intenţiile procuraturii au coincis cu acelea ale comitetului central – nu se va putea răspunde decât în urma unor cercetări ulterioare.
Presupunând din nou, pentru moment, că iniţiativa a aparţinut lui Vuza iar raportul a fost
trimis pe cale ne-ierarhică, este posibil ca, luând cunoştinţă, conducătorii de la vârf să fi fost surprinşi şi iritaţi de atrocităţile pe care le dădea în vileag procuratura şi care nu se potriveau în nici un fel cu imaginea „celei mai drepte orânduiri sociale”. Atunci ei au decis să-şi însuşească iniţiativa întocmirii raportului şi să-l politizeze dându-i aspectul unei noi dovezi a grijii partidului faţă de om, inclusiv faţă de cei aflaţi la re-educare prin muncă. În acest scop Gheorghiu-Dej a scris un lung
comentariu pe prima pagină şi a făcut adnotări pe aproape toate paginile raportului, iar Chişinevschi a adăugat o rezoluţie prin care supune atenţiei primului secretar raportul despre care pretinde care ar fi fost întocmit la cererea acestuia. N-ar fi fost nici prima nici ultima dată când comuniştii deformau realitatea şi îşi însuşeau ce nu era al lor. În definitiv, cine era acel Chişinevschi? Unul din cei mai înrăiţi comunişti. De ce ar trebui să capete în mod automat mai multă credibilitate decât memorialistul? De ce Chişinevschi n-ar fi fost în stare să comită un fals pe când Vuza ar fi putut să se facă vinovat de cele două „fanfaronade” pe care autorul lui [4] i le pune în seamă?
Că această ultimă ipoteză are şanse de veridicitate, se poate vedea şi dintr-o frază scrisă de Gheorghiu-Dej în comentariul său pe raport: „Atât organele M.A.I. (în primul rând) cât şi organele procuraturii au lăsat penitenciarele şi coloniile în voia soartei, n-au controlat, n-au luat măsuri în conformitate cu legile ţării dând dovadă de totală şi condamnabilă lipsă a simţului de răspundere, şi
aceasta pentru că n-au fost ţinute din scurt, n-au fost controlate şi sancţionate la timp”. Însă nu este nici pe departe adevărat că procuratura lăsase „în voia soartei” coloniile şi penitenciarele, întrucât, după cum se arată în Raportul Comisiei Prezidenţiale [6], procuratura deja efectuase controale în colonii în 1953 iar procurorul Voitinovici fusese retrogradat nu pentru ne-efectuarea controalelor, ci pentru efectuarea lor. Prin urmare avem şi aici de a face cu o manipulare a adevărului de către comunişti.
Dacă însă dimpotrivă, admitem că Gheorghiu-Dej credea sincer că „organele procuraturii au
lăsat penitenciarele şi coloniile în voia soartei”, înseamnă că nu i-au fost aduse la cunoştinţă controalele din 1953 iar informările pe care încerca să le facă procuratura se blocau în treptele ierarhiei, întocmai cum ne spune Vuza. Este atunci cu atât mai mare meritul lui Vuza de a fi reuşit, 10 eventual ocolind căile ierarhice, să treacă peste barieră şi să facă auzit punctul de vedere al procuraturii la cel mai înalt nivel din stat.
Împotriva pseudo-argumentelor din [4] nu pot aduce, deocamdată, decât mărturiile personale. 


Din cea mai fragedă tinereţe (sunt născut în ianuarie 1955, deci cu două luni înainte de
întocmirea raportului Vuza) am asistat la momentele în care părintele meu rememora către familie episodul confruntării cu ministrul de interne, din care nu lipsea niciodată partea cu fraza acuzatoare de la sfârşitul raportului. De fiecare dată eram la fel de îngrozit fiindcă, ştiind cât de răzbunători sunt comuniştii, mi-era teamă că acea acuzaţie temerară ar putea aduce represalii asupra familiei mele. Intensitatea cu care era retrăită fiecare scenă nu mă lasă să cred că părţi din povestire ar fi fost inventate. Acum, când mulţi viteji se arată după bătălie, îmi este foarte neplăcut să aud că lui Vuza i
se pune în seamă „falsificarea deliberată a adevărului”, cu alte cuvinte ar fi născocit totul doar pentru a-şi chinui familia cu o poveste care ne dădea fiori ori de câte ori o auzeam!
Dar, să-mi fie îngăduit să întreb, ce interes avea Vuza să falsifice în mod deliberat adevărul?
Nici o mistificare deliberată nu are sens dacă acela care o face nu trage un folos de pe urma ei. Vuza nu a întreprins nimic pentru publicarea memoriilor, până în ultima clipă a vieţii susţinând că „nu e momentul”. El se temea de ceva, dar nu ne spunea de ce anume. Nu ştiu dacă teama se referea în mod explicit la ministrul de interne, despre care ne spunea după 1990 că „a fost făcut scăpat în Ungaria”. Este cert că nu dorea să se vorbească în public despre aceste memorii, nici măcar după 1990. Recent am aflat de la vărul meu inginerul Andrei Cotoros că acesta a primit să citească manuscrisul memoriilor dar i s-a recomandat cu stricteţe să uite ce a citit şi nu cumva să vorbească fiindcă cine ştie ce i s-ar putea întâmpla. Şi atunci, unde e „fanfaronada”? Fanfaronada nu merge împreună cu teama.
Singura intenţie cu privire la memorii exprimată doar faţă de familie a fost ca ele să ajungă
în posesia Academiei Române, în calitate de documentar despre un aspect al instituţiilor statului inaccesibil publicului larg şi prin urmare mai puţin cunoscut. În aceasta situaţie, îmi este imposibil să cred că Vuza ar fi falsificat „în mod deliberat” adevărul inventând o poveste în care făcea referire nu doar la el însuşi, ci şi la alte persoane precum dactilografa şi colonelul Sasu, care în principiu ar fi putut depune mărturie despre cele petrecute. În posesia mea se află manuscrisul unui memoriu pe care Vuza l-a adresat unei instituţii de stat şi pe care la timpul potrivit îl voi pune la dispoziţia celor care vor cerceta cu bună credinţă toate aceste evenimente. În memoriu Vuza face o scurtă trecere în
revistă a activităţii sale în procuratură, incluzând o referire la raport şi la fraza acuzatoare la adresa ministrului de interne. Important este faptul că Vuza indică totodată un martor care poate da relaţii despre împrejurările întocmirii raportului. Consider că acest document oferă un argument care înlătură acuzaţia de „falsificarea deliberată a adevărului” deoarece Vuza nu se putea expune în faţa unei instituţii de stat riscului de a fi confruntat cu un martor care să dea în vileag falsificarea.
Volumul de memorii a fost scris de Vuza după 1990 din amintirile sale, pentru că el nu a riscat în anii comunismului să ţină un jurnal care să poată fi găsit asupra sa. Nu este exclus ca în aceste condiţii să existe unele scăpări cu privire la persoane, date şi locuri. Este sarcina cercetătorului să le semnaleze şi să le corecteze. În ceea ce priveşte însă raportul, nu cred că neconcordanţa între textul memoriilor şi documentul găsit în arhive poate fi pusă pe seama
„scăpărilor”. Episodul cu fraza acuzatoare a revenit în relatările lui Vuza către familie neschimbat de-a lungul anilor, mereu cu aceleaşi detalii care se găsesc şi în text. În concluzie cred că modul cel mai corect şi obiectiv de a aborda problema neconcordanţei este de a o considera drept o enigmă a istoriei care fie îşi va găsi răspunsul prin cercetări ulterioare, fie va rămâne pentru totdeauna o enigmă.
Pentru moment însă, sunt câteva elemente situate în afara oricărei îndoieli. Faptul că raportul
a fost găsit în arhive. Că poartă semnătura lui George Pavel Vuza, prim locţiitor al procurorului
general. Că demască o multitudine de abuzuri şi ilegalităţi constatate ca urmare a controalelor
efectuate într-un număr mare de penitenciare şi colonii ale ministerului de interne. Ca atare, dacă acţiunile de control din 1953 ale Procuraturii Generale şi-au găsit loc în paginile istoriei României, cu atât mai mult aceste pagini ar trebui să rememoreze generaţiilor viitoare raportul Vuza din 1955.
11
5. Organizatorul Ar fi o injustiţie şi o greşeală faţă de memoria lui G. P. Vuza dacă, pornind de la
împrejurarea că procuratura perioadei comuniste este adeseori etichetată în bloc drept „organ de
represiune”, s-ar face vreo asociere între numele său şi ideea de represiune. Vuza s-a aflat în postul de conducere din ierarhia procuraturii chiar în primii ani ai înfiinţării acestei instituţii după modelul importat din Rusia sovietică şi a fost unul dintre cei care au luat parte activă la organizarea ei. El s-a aflat de fapt singur la conducerea procuraturii în multe momente cheie, procurorul general Alexa fiind atunci în misiuni sau absent din alte motive. După cum observă M. Apostol în [3], „Este
remarcabil (...) că procuratura era independentă atunci, in conformitate cu statutul ei de înfiinţare din 1954 alcătuit dupa modelul sovietic. În mod legitim si legal, ea putea să denunţe orice ingerinţe survenite în activitatea ei din partea partidului, securităţii, miliţiei, etc.”. Vuza s-a folosit la maximum de aceste prerogative statutare, fapt care l-a adus în conflict cu partidul şi a dus, se pare,
la îndepărtarea sa, întrucât forţa conducătoare nu putea tolera o instituţie nealiniată. Dacă ulterior, procuratura a devenit un organ aservit puterii comuniste, aceasta nu i se poate imputa lui Vuza.
Dacă procuratura a exercitat acte de represiune în anii când Vuza se afla în postul de conducere,
responsabilitatea lor revine departamentelor militarizate ale procuraturii asupra cărora el nu avea control. Vuza s-a ocupat exclusiv de departamentul civil. Idealul său a fost să construiască o instituţie imparţială, fără culoare politică, al cărei unic scop să fie asigurarea unui climat de normalitate în care ţara să-şi găsească liniştea necesară refacerii după zbuciumata perioadă de conflict militar prin care trecuse. Citându-l din nou pe M. Apostol, „Ţara, viaţa trebuiau să meargă înainte, copiii ce urmau să se nască trebuiau să crească în linişte şi pace, să cunoască şi să respecte
legea, să-şi cunoască drepturile, să şi le apere, să respecte cu sfinţenie dreptul altora, să muncească cinstit, în armonie cu ceilalţi, să-şi poată creşte la rîndul lor copiii, să-şi împlinească viaţa. (...)
Dreptatea nu are culoare politică. Dacă un hoţ e pedepsit, un răufăcător e corijat, o proprietate furată e înapoiată la bătrînica proprietară, astfel de lucruri nu sînt comuniste; nici liberale, nici ţărăniste.
Nu sînt politice. Ele sînt acte justiţiare, de dreptate.”.
Vuza a fost un neîntrecut organizator, având un rol important în edificarea noii instituţii a
procuraturii republicii. Erau anii când această instituţie tocmai se înfiinţase şi se dădea lupta pentru definirea atribuţiilor sale în raport cu celelalte componente ale puterii de stat. Vuza s-a luptat pentru a face din ea o instituţie modernă şi europeană, dedicată exclusiv apărării legalităţii şi cât mai imună la ingerinţele factorului politic, care să servească interesele omului şi nu interesele asupritorilor omului. În acest scop, s-a înconjurat de colaboratori de înalt profesionalism, pe care i-a căutat în
toată ţara. A militat pentru asigurarea unui statut demn lucrătorului din procuratură, străduindu-se să elimine aspectele care-l puneau pe acesta în inferioritate faţă de lucrătorii din alte organe. A înfiinţat tipografia procuraturii generale şi institutul de criminalistică, pe care l-a dotat cu cea mai modernă aparatură disponibilă în acel moment. S-a luptat pentru a stăvili corupţia, cea care azi e din nou în
floare şi ne întâmpină de cum ne dăm jos din avion şi ne suim în taxi. Rapiditatea cu care a acţionat pentru oprirea răspândirii unei epizootii în rândul bovinelor care ameninţa să ia dimensiuni naţionale din cauza unui funcţionar corupt, a atras atenţia până şi mai marilor comitetului central.
Acestea sunt aspectele din activitatea lui G. P. Vuza care ar trebui consemnate de istorie şi
nicidecum pretinsul rol în represiunea politică pe care i-l atribuie în mod arbitrar unii!
În acest spirit trebuie înţeleasă şi organizarea în 1956 de către G. P. Vuza a Institutului de
Criminalistică de pe lângă Procuratura Generală, moment important în activitatea sa care atestă încă odată ca preocuparea lui Vuza era nu represiunea, ci ridicarea nivelului profesional al lucrătorilor procuraturii şi creşterea eficienţei activităţii de combatere şi prevenire a infracţiunilor. Principiile care au stat la baza organizării institutului au fost descrise în articolul publicat de Vuza în Legalitatea Populară, menţionat mai sus în secţiunea 2. Mi se pare semnificativ faptul că Vuza a gândit acest institut nu ca pe o prelungire a departamentelor de anchetă ale procuraturii, ci ca pe un institut de cercetare ştiinţifică şi ca pe un centru de perfecţionare a cadrelor, o avangardă a activităţii în domeniul criminalisticii având misiunea de a dezvolta noi tehnici şi de a le pune la dispoziţia lucrătorului anchetator, asigurând totodată instruirea acestuia. În cuvintele lui Vuza, „După ce s-au
elaborat metodele tactice şi tehnice de cercetarea diferitelor categorii de infracţiuni, trebuie să se 12 elaboreze metodele pentru introducerea în practică a realizărilor Institutului şi să se facă astfel
înarmarea anchetatorilor penali cu metodele şi mijloacele tehnicii criminalistice necesare activităţii practice de cercetare şi anchetă penală. Practic, această sarcină se realizează prin punerea la dispoziţia anchetatorilor penali a realizărilor Institutului (...). Anchetatorii penali trebuie învăţaţi să mînuiască singuri tehnica criminalistică – în scopul îmbunătăţirii pregătirii lor şi a ridicării muncii de anchetă penală la un nivel tehnico-ştiinţific superior.”. Considerăm că nu greşim dacă afirmăm
că, prin aşezarea acestor principii la baza institutului nou înfiinţat, Vuza realiza introducerea avant la lettre în România a conceptului de educaţie continuă, devenit azi familiar în diverse domenii de activitate.
Un alt principiu expus de Vuza care, foarte probabil, era şi el revoluţionar pentru acele
timpuri, consta în legătura strânsă care trebuia să existe între activitatea de cercetare din cadrul institutului şi rezultatele ştiinţelor naturii. În viziunea lui Vuza, această legătură se realiza pe trei căi:
- includerea unui fizician şi a unui chimist în schema institutului;
- invitarea unor oameni de ştiinţă ca membri în consiliul ştiinţific;
- întreţinerea de relaţii de colaborare cu institutele din domeniul ştiinţelor naturii.
Din memoriile lui Vuza aflăm că după îndepărtarea sa din funcţii şi de la opera de organizare a procuraturii, institutul de criminalistică a fost scos din schema Procuraturii Generale şi preluat de către ministerul de interne.
Azi există în România două institute cu acest profil – Institutul de Criminalistică din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei şi Institutul Naţional de Expertize Criminalistice de pe lângă
Ministerul Justiţiei. De ce nici unul nu poartă numele lui George Pavel Vuza, organizatorul şi
directorul primului institut de criminalistică din România?


6. A fost Vuza un „om al regimului”?
A fost Vuza un factor al represiunii?
Am avut prilejul neplăcut de a lua cunoştinţă de o opinie conform căreia, chiar dacă Vuza a
fost o excepţie printre demnitarii vremii, el a fost totuşi un reprezentant al unui „organ de
represiune” şi ca atare nu se justifică abordarea cu prioritate a cazului său, acesta trebuind să aştepte în coada temelor de cercetare până când îi va veni rândul.
O astfel de atitudine nu este constructivă întrucât nu face decât să întârzie sau chiar să
înlăture şansa de a descifra misterele care încă planează asupra perioadei ascensiunii comunismului
în România. Academicianul Dinu C. Giurescu aprecia în postfaţa memoriilor lui Vuza că „Volumul (...) are o însemnătate cu totul aparte” şi “În felul său, documentul este unic, până în prezent”. Îmi permit să consider că tocmai caracterul de unicitate evidenţiat de reputatul istoric ar justifica abordarea prioritară a cazului Vuza, dacă luăm în calcul mai ales argumentul că ne aflăm pe ultima sută de metri când persoanele care au participat alături de Vuza la evenimente mai pot depune mărturie. Aşa cum arătam mai devreme, o reconstituire a acelor vremuri bazată exclusiv pe înscrisuri nu reflectă decât parţial realitatea. În documentele acelor vremuri se scria doar ce era permis să se scrie. Cheia descrifrării celor strecurate printre rânduri se află de multe ori la martorii
trăitori ai faptelor. Însă lucrul cu martorii presupune manifestarea empatiei sau măcar a unui
elementar respect, având în vedere că e vorba de membrii unei generaţii zguduite de trecerea unui
tăvălug nemilos. Din nefericire, aceste calităţi sunt tot mai străine multora din generaţia de azi
crescută cu calculator şi internet. Este mult mai uşor şi convenabil a lucra numai cu documentul,
căci acesta, spre deosebire de martor, nu-şi poate ridica glasul împotriva unei interpretări deformate şi părtinitoare.
Mult mai gravă mi se pare acuzaţia adusă în [4]: „George Pavel Vuza şi-a câştigat locul [în
istorie] prin funcţia pe care a deţinut-o în cadrul procuraturii statului comunist. Iar această funcţie însemna implicit represiune politică prin mijloace judiciare.”.
Cu alte cuvinte, se insinuează că singura latură a activităţii lui Vuza care ar putea fi reţinută
de istorie este represiunea politică, iar această latură nu este demonstrată explicit ci dedusă implicit 13 din caracterul general al instituţiei la care Vuza aparţinea. Autorul lui [4] nu vine cu nici un fel de dovadă a vreunei acţiuni de represiune în care Vuza să fi fost implicat. În lipsa dovezilor, acuzaţia sa capătă caracterul unei grave calomnii7.
R. Nicolae face o singură referinţă la volumul memoriilor în [5].
Am citit o carte valoroasă: Însemnările unui procuror (...). O recomand tuturor celor care mai au iluzii şi cred că politicienii aflaţi în funcţie trebuie păstraţi doar pentru că nu sunt alţii mai buni. În cartea cu pricina, autorul povesteşte cum represiunea comunistă din anii ‘50 era condusă de la Ministerul de Interne şi nu din biroul procurorilor.
Pasajul este exploatat în [4] pentru exemplificarea ideii că „impactul [cărţii] în rândul cititorilor poate fi considerabil”, fapt care din punct de vedere al autorului nu poate fi decât negativ din moment ce cartea însăşi este etichetată drept „nocivă pentru cititorul de istorie”. Evident, ceea ce-l deranjează în pasajul de mai sus este partea în care se specifică din care birouri era condusă
represiunea. „Logica” acestui autor este mereu aceea că, din moment ce procuratura respectivei
epoci n-a fost altceva decât un „organ de represiune”, atunci în mod necesar represiunea trebuie să fi pornit şi din biroul lui Vuza. Autorul le impută în repetate rânduri atât memorialistului cât şi îngrijitorului ediţiei lipsa logicii şi a dovezilor în susţinerea afirmaţiilor lor, însă consideră că pentru
domnia sa este permis să vină cu acuzaţiile grave arătate mai sus fără a le susţine cu logică şi
dovezi.
Desigur, fiind un outsider în raport cu teritoriul cercetării istoriei, eu nu am îndreptăţirea de a aprecia în ce măsură afirmaţia lui R. Nicolae cu privire la locul din care pornea represiunea este adevărată sau falsă în raport cu toate birourile procuraturii. Dar, în măsura în care am fost 48 de ani alături de părintele meu, consider că am îndreptăţirea de a fi convins că represiunea nu pornea din biroul lui Vuza, oriunde s-ar fi aflat acest birou în cadrul procuraturii, şi de a cere declararea drept false a oricăror acuzaţii referitoare la pretinsa implicare a lui Vuza în vreo o formă de represiune atâta vreme cât nu există nici o dovadă care să le susţină.
Îmi permit să-l citez din nou pe academicianul Giurescu, deoarece domnia sa a sesizat esenţa
problemei în discuţie. „Îndatorirea principală – mai ales ca prim-locţiitor al procurorului general – era să asigure legalitatea, corecta aplicare a legii”. Vuza şi-a asumat misiunea de a supraveghea respectarea legalităţii, care revenea Procuraturii Generale conform statutului de funcţionare. Cele două rapoarte găsite în arhive sunt ilustrative pentru această direcţie a activităţii sale: ambele analizează starea legalităţii, unul în unităţile industriale, celălalt în peniteciarele ministerului de
interne. Cauzele de natură politică nu erau de resortul său, ele intrând în competenţa unor direcţii militare subordonate nemijlocit procurorului general Alexa şi la care Vuza nu avea acces. Personal pot aduce mărturia că în toţi anii cât părintele meu a fost împreună cu noi niciodată nu ne-a vorbit despre vreun un caz de natură politică în care să fi fost implicat. Însă marturia cea mai convingătoare o aduce chiar tăcerea care s-a aşternut în jurul numelui său în anii de după 1990. În toţi aceşti ani când s-au răscolit amintirile otrăvite ale trecutului comunist, sunt sigur că dacă, aşa cum se insinuează, Vuza ar fi asuprit pe cineva, atunci acela sau urmaşii lui ar fi venit până acum cu dovezi şi/sau pretenţii. Însă tăcerea probează că nimeni n-a putut să-i reproşeze nimic lui Vuza, din acest punct de vedere.
A fost Vuza un „om al regimului”?
Nefiind satisfăcut cu formularea o singură dată a acuzaţiei calomnioase de represiune
politică, autorul lui [4] o repetă încă o dată în mod implicit atunci când se întreabă dacă ascensiunea profesională rapidă a lui Vuza nu s-a datorat „executării unor comenzi politice”. Oricât ar sta de-a curmezişul convingerilor domniei sale, realitatea este aceasta – Vuza a fost un profesionist de înaltă clasă, după cum ar putea depune mărturie cei care l-au cunoscut, mai ales colegii săi procurori (însă 7 Şi tot în [4] găsim „Citind memoriile lui George Pavel Vuza ne întâlnim cu adevărul unui procuror comunist obişnuit să execute ordine politice, obişnuit să încadreze în textele de lege disponibile infracţiunile politice, opţiunile politice, un om care trebuia să ştie când să tacă sau să închidă ochii la ilegalităţi şi când să vorbească sau împotriva cui trebuie să înceapă urmărirea penală.”. O singură frază include trei afirmaţii cu caracter calomnios. Cu ce dovezi vine
autorul pentru a-şi susţine pretinsele acuzaţii că Vuza ar fi executat ordine politice, s-ar fi ocupat de infracţiuni politice (care nu erau de resortul său) şi ar fi închis ochii la ilegalităţi?
14 e greu de crezut că ei vor fi contactaţi vreodată de autorul lui [4] sau de alţii cu opinii similare).
Sistemul avea nevoie şi de profesionişti, chiar dacă nu-i aşeza în linia întâi. Situaţia alarmantă a delincvenţei pe căile ferate, corupţia, epizootiile, toate acestea nu se puteau combate numai cu ideologie.
Se poate vorbi de „colaborare cu regimul” în cazul cuiva care, în loc să-şi adune, picătură cu
picătură, bunăvoinţa regimului, dezlănţuia furtuni care aduceau furia mai marilor vremii asupra sa?
Acuzaţia de „pactizare cu duşmanul de clasă” din partea ministrului de interne, avertismentul lui
Bodnăraş „Fii atent Vuza!”, ameninţarea lui Dănălache „las’că ţi-arăt eu ţie, măi tovarăşe!”, nu se potrivesc cu profilul obedient al unui „om al regimului”. Alăturarea lui Vuza la regim a fost minimă şi formală (calitatea de membru al partidului fiind o cerinţă strict necesară ocupării unei funcţii de mare răspundere – de unde se vede şi cât de „important” era postul de la munca de jos unde a fost trimis după excluderea din partid), pentru a-şi asigura masca de faţadă necesară ducerii la îndeplinire a idealului său în care credea cu toată tăria, acela al întemeierii unei instituţii dedicate
exclusiv apărării legalităţii şi dreptăţii, independentă de factorul politic.
„A spune punctul de vedere, cu sinceritate şi fermitate, a te lupta pentru o idee, indiferent
dacă interlocutorul tău este un superior”, acesta a fost crezul lui G. P. Vuza. Un „om al regimului”
caută, evident, să nu supere regimul. Raportul Vuza ar fi fost atunci un document formal,
semnalând ici şi colo unele abateri nesemnificative, nu un adevărat rechizitor asupra condiţiilor inumane din închisori.
Dacă în [6] se stabileşte o legătură cauzală între acţiunea din 1953 şi retrogradarea lui
Voitinovici, suntem atunci îndreptăţiţi să presupunem o astfel de legătură între raportul Vuza şi demiterea semnatarului acestuia. Dar care au fost în mod exact toate motivele care au dus la
înlăturarea lui Vuza, pe moment nu se cunoaşte răspunsul. Memoriile ne spun pretextul înlăturării, nu şi cauzele reale. Nici eu în calitate de fiu nu le cunosc şi aş fi foarte interesat să aflu adevărul. E posibil ca nici Vuza să nu le fi aflat vreodată. Este însă neîndoielnic că atitudinea şi acţiunile lui
Vuza au deranjat foarte mult la un nivel înalt, altfel nu se poate explica penalizarea deosebit de dură care i s-a aplicat 8.
O posibilă cheie a înţelegerii înlăturării lui Vuza ar putea fi oferită de vizita delegaţiei
Procuraturii Generale în Rusia sovietică, eveniment care, după cunoştinţa mea, nu a fost studiat până în momentul de faţă (şi pe care autorul lui [4] îl trece sub totală tăcere, ca de altfel multe alte aspecte din activitatea lui Vuza). Vuza însuşi ne atrage atenţia asupra însemnătăţii pe care vizita a avut-o pentru activitatea sa ulterioară (sublinierile îmi aparţin): „(...) acesta a fost un moment
important pentru activitatea mea de viitor şi care explică într-o oarecare măsură poziţia
intransigentă ce am manifestat-o faţă de organele de cercetare ale ministerului de interne şi
atitudinea ce am căutat să o imprim, de totală independenţă a procurorului, în lupta de respectare a legii, pentru prevenirea abuzurilor.” ([1], cap. 27).
Din această vizită, Vuza s-a întors întărit şi cu mai mult curaj, după cum însuşi mărturiseşte,
pentru a continua acasă, într-o ţară în care dezgheţul se încăpăţâna să nu se arate, lupta cu inerţia îngheţului şi cu organele ministerului de interne: “Pentru mine au contat drept cele mai interesante discuţii cele purtate cu generalul maior locţiitor al procurorului general al U.R.S.S., care timp de patru zile ne-a descris în mod foarte amănunţit metodele lor de lucru folosite pentru ca procurorii să preîntâmpine orice abatere de la lege şi de la îndatoririle ce le revin din legea de organizare a procuraturii şi legislaţia penală, pentru ca abuzurile săvârşite în perioada stalinistă la ei să nu se mai repete.” ([1], cap. 27). Îmi amintesc cum în cadrul rememorărilor făcute în taină către familie, Vuza insista adesea asupra felului în care colegii sovietici l-au atenţionat să fie cu ochii pe organele de 8 În relatările către familie, Vuza descria o împrejurare pe care a omis să o menţioneze în memorii. Cineva care cunoştea manevrele de culise dinaintea şedinţei în care Vuza urma să fie destituit din funcţia de prim locţiitor al procurorului general, i-a povestit mai târziu că fusese pregătită numirea sa în calitate de ambasador în Coreea, însă „nebunul de Râpeanu” a schimbat cursul şedinţei cerând excluderea din partid. Se poate înţelege de aici că Vuza devenise atât de indezirabil pentru puterea comunistă încât se dorea îndepărtarea sa atât din ţară (prin trimiterea într-o ţară la mare distanţă) cât şi din magistratură (prin mutarea în funcţia de ambasador). Evident, pentru exil fusese aleasă ţara celui mai auster comunism, Coreea de Nord, în nici un caz Franţa sau Germania unde potentaţii sistemului se înfruptau din bunătaţile Vestului.
15 securitate şi să nu le scape din mână pentru ca să nu se repete în România ceea ce s-a petrecut în Rusia.
Este oare doar o coincidenţă faptul că vizita a avut loc la numai câteva luni după congresul
destalinizării din februarie? De ce procurorul general Rudenko l-a primit pe Vuza la Kremlin, dar a refuzat o astfel de primire delegaţiei condusă de Alexa? Ce rol şi ce misiune ar fi avut Vuza într-o eventuală destalinizare autohtonă, dacă n-ar fi fost înlăturat de coaliţia care urmărea menţinerea îngheţului în România?
A avut sau n-a avut Vuza o atitudine intransigentă faţă de organele ministerului de interne?
Daca n-a avut, aceasta trebuie dovedit. Iar dacă a avut, numele său îşi are locul alături de cei ce s-au opus, sub o formă sau alta, nedreptăţilor regimului. Documentele care stau mărturie pentru Vuza nu sunt pe deplin cercetate iar multe din ele nu sunt nici descoperite. Raportul asupra condiţiilor din locurile de detenţie şi adresa prin care se cere remedierea urgentă a situaţiei asistenţei medicale dintr-un penitenciar sunt două astfel de mărturii, însă cu siguranţă multe altele aşteaptă să fie date la iveală. În memorii se menţionează notele de lucru din timpul vizitei la Moscova şi care la întoarcere au fost puse la dispoziţia procurorului general. Este imposibil ca Vuza să nu fi fost obligat să întocmească un raport în care desigur a menţionat şi întâlnirea de la Kremlin cu Rudenko. Unde sunt toate aceste documente? Este de presupus că multe din ele se află în arhivele Procuraturii Generale. Numai atunci când vor fi găsite şi studiate se va putea înţelege adevărata dimensiune a activităţii şi luptei lui G. P. Vuza.
Un alt aspect care trebuie subliniat aici este acela că în toate acţiunile sale, Vuza a respectat
legalitatea cu cea mai mare stricteţe. Cu atât mai mult e necesară această precizare cu cât acuzaţiile formulate în [4] au adus atingere memoriei lui G. P. Vuza şi din acest punct de vedere. Tocmai lui, procurorului intransigent, care chiar dacă ar fi fost vorba să-şi ajute familia nu ar fi întreprins nimic care să iasă cât de puţin în afara cadrului legal, i se impută nici mai mult nici mai puţin decât comiterea unei infracţiuni! „După nonşalanţa cu care povesteşte comiterea unei infracţiuni, reiese că legea nu însemna mare lucru pentru un procuror comunist atunci când primea o comandă politică”.
„Comanda politică” se referă aici la episodul convorbirii telefonice cu Petru Groza în care acesta solicită lui Vuza să examineze cazul unui cetăţean aflat în detenţie. „Infracţiunea” constă în „obedienţa cu care George Pavel Vuza a eliberat un deţinut, fără să cerceteze temeinic vinovăţia acestuia”. Cititorul de bună credinţă poate observa din relatarea lui Vuza că era vorba despre o situaţie în care procuratura avea dreptul să aprecieze dacă era cazul să se continue aplicarea unei pedepse şi nicidecum de transformarea unui vinovat în nevinovat la comanda politică după cum se insinuează. Acelaşi cititor îşi mai poate da seama că, la capacitatea profesională de care dăduse dovadă până în acel moment, Vuza avea experienţa necesară pentru a aprecia vinovăţia sau nevinovăţia cuiva fără ca pentru asta să aibă întotdeauna nevoie de luni şi luni de „cercetări temeinice”. Ce dovezi aduce autorul lui [4] că Vuza ar fi pus vreodată în libertate pe cineva fără să cerceteze în mod temeinic vinovăţia sa? Aceste dovezi, dacă ar exista, n-ar putea fi găsite decât în arhivele profesionale ale procuraturii, pe care, din câte se observă, autorul nu le-a consultat. În lipsa dovezilor, afirmaţiile sale capătă din nou caracter calomnios, atât la adresa profilului moral al lui G.P. Vuza cât şi a capacităţii sale profesionale 9.
Insistând în mod eronat pe ideea de „comandă politică” indusă de prezenţa unui potentat
precum Groza, autorul lui [4] omite sensul real al relatării lui Vuza. Faptul este că în toată cariera sa, Vuza s-a confruntat de nenumărate ori cu situaţii în care cetăţenii îşi recăpătau cu mare întârziere drepturile de care fuseseră privaţi datorită încetinelii cu care se mişcau lucrurile, sau uneori nu şi le recăpătau de loc dacă nu se găsea cineva care să urnească lucrurile din încremenirea lor. Nu este esenţial că în relatare apare Groza; oricine i-ar fi semnalat lui Vuza o atare situaţie, el ar
fi procedat la fel. În aceasta constă cheia înţelegerii felului în care Vuza a ajutat nenumăraţi oameni, fără a ieşi vreodată din limitele legalităţii. Nu era totuna dacă un cetăţean învinuit pe nedrept se vedea repus în drepturi după un an sau după o săptămână. Argumentele care să ateste nevinovăţia
întârziau de multe ori să fie scrise, fie din incompetenţă, fie din lene, fie de frică, fie din alte 9 După ce îl acuză pe Vuza de „comiterea unei infracţiuni”, autorul lui [4] continuă cu încadrarea pretinsei infracţiuni în art. 290 privind „delictul contra represiunii” din Codul Penal al acelor vremuri, pe care-l reproduce în întregime. Este nevoie să reproduc şi eu aici art. 206 cu privire la infracţiunea de calomnie din Codul Penal al vremurilor de azi?
16 interese, politice sau nu. Nu trebuie să conving pe nimeni că România este ţara în care inerţia este la ea acasă: dovada vizibilă oricui este „tranziţia” care tinde să se eternizeze pe post de „normalitate”.
Vuza a fost un aprig duşman al inerţiei; cei ce l-au cunoscut au rămas totdeauna impresionaţi (ca şi Petru Groza) de felul în care el nu lăsa problemele să lâncezească în „tranziţie”. De aceea consider că întreaga activitate a lui G. P. Vuza este în modul cel mai adecvat caracterizată de sintagma „lupta cu inerţia” creată de Labiş chiar în anii când Vuza se afla la conducerea procuraturii, cu toată opoziţia faţă de o astfel de alăturare din partea unor împotrivă-grăitori de pe net.


A fost Vuza un beneficiar al regimului?
Oricât ar părea de incredibil din punctul de vedere al vremurilor de azi supraîncărcate de
oportunism, Vuza nu s-a folosit nici de avantajele materiale şi nici de exercitarea puterii în scop personal pe care i le-ar fi putut oferi funcţia în care s-a aflat.
Pentru a-şi putea manifesta fără reţineri intransigenţa despre care scrie în memorii, Vuza a
refuzat încă de la început orice privilegiu material care l-ar fi putut obliga la o conduită obedientă.
În momentul transferării de la Iaşi la Bucureşti pentru instalarea în noul post ce i se încredinţa, lui Vuza i s-a oferit o locuinţă din fondul rezervat demnitarilor. Vuza a refuzat-o, preferând un apartament într-o vilă decentă dar modestă, care anterior servise drept local pentru o secţie a procuraturii. Această vilă, care s-a aflat tot timpul în proprietatea statului, a fost situată la numărul 8 din intrarea Tigrului (redenumită ulterior Evoluţiei), o străduţă cu aspect de uliţă de ţară care a stat nepietruită până în 1964. Locuinţa avea probleme cu încălzirea, fiind necesară aducerea unei sobe cu lemne în dormitorul unde mi-am petrecut primii ani de viaţă. În austeritatea acelui apartament de două camere, Vuza a locuit cu familia sa de patru persoane până la marea demolare ordonată de dictator.
Vuza şi-a educat familia veghiind asupra noastră cu iubire şi asprime, pentru a ne feri de
orice deviere de la linia de comportare şi gândire impusă de forţa conducătoare care ne-ar fi putut expune riscurilor, având în vedere că, mai ales după excluderea din partid şi din funcţii în baza acuzaţiilor ce i se aduceau, considera drept foarte probabil că atât dânsul cât şi noi suntem în atenţia organelor speciale (de altfel cu câţiva ani înainte de pensionare, cineva i-a confirmat că telefonul de la procuratură îi este ascultat). Ne educase să ne mulţumim cu puţinul calitativ şi cantitativ din comerţul socialist. Nu a avut nici o legătură cu magazinele speciale unde se aduceau mărfuri vestice pentru privilegiaţii circuitului închis. În casă se aflau numai obiecte de consum de provenienţă română, sovietică şi est-germană procurate exclusiv din magazinele de stat accesibile oricui. Nu aveam voie să visăm cu glas tare la îmbietoarele reclame din cele câteva publicaţii franţuzeşti tolerate de partid. „Shop” şi „dolar” erau cuvinte despre care eram învăţaţi să ne abţinem a le rosti şi să ne ferim a le auzi.
Recunosc că nu deţin documente din care să reiasă cu exactitate veniturile sale, însă este cert
că pentru a-şi procura singura garnitură de mobilă de care s-a servit în toată existenţa sa în
Bucureşti, Vuza a fost nevoit să facă un împrumut pe salariul pe care-l primea ca prim locţiitor al
procurorului general. Am adus dovezi în acest sens, cu cifre şi date, în volumul memoriilor. Autorul lui [4] contestă până şi aceste dovezi, considerând că „folosirea facilităţii de a putea face împrumut nu înseamnă, însă, lipsa banilor, aşa cum ne sugerează fiul autorului” şi venind cu unele estimări numerice care în intenţia sa ar trebui să desfiinţeze mărturiile mele despre modestia în care ne duceam existenţa. Îmi permit să-l întreb pe acel autor, dacă Vuza nu ducea lipsă de bani, de ce la îndepărtarea din funcţie nu dispunea măcar de un autoturism şi tot ce a putut să-şi cumpere a fost o motocicletă sovietică şi apoi o maşină est-germană la a n-a mână, din nou cu împrumut dar nu de la stat ci de la familie? Fotografiile casei noastre din anii când Vuza ocupa funcţia de prim locţiitor şi aflate în colecţia mea arată un interior sărăcăcios, mobilat cu strictul necesar, cu cergi şi preşuri ieftine pe jos în loc de covoare. Unde s-au dus toate acele salarii pe care le calculează autorul lui [4]? Poate că cercetările ulterioare pe care le va întreprinde domnia sa vor descoperi acei bani ascunşi în vreun cont din Elveţia.
Vuza nu s-a folosit de puterea pe care i-o dădea funcţia pentru a-şi ajuta familia în vreun fel.
Mama mea, medic primar dr. Valentina Vuza, elevă a vestitului profesor Grigore T. Popa, s-ar fi
putut bucura de împlinirea unei cariere universitare dacă ar fi rămas în Iaşi. A trebuit să-şi urmeze 17 soţul când acestuia i s-a încredinţat misiunea de constructor al noii instituţii a procuraturii.
Desprinsă din mediul unde se bucura de apreciere şi sprijin, s-a văzut dintr-odată confruntată cu un mediu neprietenos şi cu ego-urile hipertrofiate ale locuitorilor capitalei. Şi-a consumat tot restul carierei într-un post marginal care nu-i punea în valoare capacităţile. Vuza nu şi-a folosit în nici un fel influenţa pentru a schimba această situaţie.
Eu am fost foarte mult marcat de precaritatea accesului la cartea de ştiinţă, un capitol la care
România nu a stat bine şi nu excelează nici azi. Ca în orice vremuri, au fost şi atunci persoane care ştiau să ocolească acest neajuns, dată fiind abilitatea înnăscută a românului de a se „descurca” (azi se spune a se „orienta”). Aşa se face că în multe din manualele de atunci destinate studentului român apăreau citări ale volumelor unor renumiţi autori publicate în edituri de prestigiu din străinătate, pe care văzându-le eu nu puteam decât să strâng din dinţi şi să îndur lipsa lor, fiindcă părintele meu nu concepea sub nici o formă că ar fi putut să facă uz de autoritatea sa în interes personal, aceasta nefiind de demnitatea unui magistrat care veghează la respectarea legii. Singura dată în toată cariera sa când a intervenit să mă ajute în problema cărţilor şi pentru care îi sunt
recunoscător, a fost în 1970 când a rugat pe directorul unui depozit de carte să ne faciliteze intrarea în posesia volumelor conţinând traducerile celebrelor lecţii de fizică ale lui Feynman care tocmai se epuizaseră din librării (deci nu o carte din străinătate ci tot un produs al întreprinderilor statului român).
Vuza nu a avut, niciodată, nici un fel de legături cu Vestul. Nu a fost acolo nici în „misiune” şi nici pe cont propriu. Şi-a trăit întreaga viaţă in Est, visând până în ultima clipă la Vestul pe care nu l-a cunoscut personal şi care se identifica, în visurile sale, cu idealurile de dreptate socială şi de libertate care l-au călăuzit toată viaţa.


7. Concluzii
După bătălie, mulţi viteji pe net se arată.
G. P. Vuza a fost unul dintre cei ce s-au aflat în focul bătăliei. Azi el este judecat de către
unii care stau comod în faţa ecranelor, uitând cât de mari erau în acele vremuri riscurile unui om al legii care se situa de partea celor oprimaţi de regim.
Sunt unii, printre care autorul lui [4], cărora epopeea lui Vuza le apare drept incredibilă.
Greşeala lor este că plasează cazul Vuza în sistemul de referinţă al vremurilor de azi, când de fapt el nu poate fi înţeles decât în sistemul de referinţă al vremurilor când s-au petrecut faptele.
Vremurile de azi sunt cele ulterioare unui experiment comunist în mare parte reuşit, crearea
„omului nou”. Omul zilei se foloseşte azi de repere care ar da fiori omului generaţiilor trecute. Nonvalorile de ieri sunt valorile de azi şi reciproc. Viciile de ieri sunt virtuţile de azi şi reciproc. „A se descurca” (mai elaborat, „a se orienta”), sintagma care ieri avea o conotaţie vicioasă sugerând o abordare imprecisă şi nu tocmai în spiritul legii, a devenit azi o virtute fără de care nu se poate. „A fi performant” reprezintă azi o virtute chiar dacă include anihilarea competitorilor şi trecerea cu
tălpile peste cei mai puţin „performanţi”. A fi sensibil la necazul aproapelui a devenit mai degrabă un viciu, în măsura în care reprezintă o piedică în împlinirea idealurilor personale de „performanţă”.
Raportat la reperele omului zilei, cazul Vuza apare într-adevăr ca incredibil. Cum, chiar nu a
îndeplinit nici o comandă politică pentru a-şi atinge scopul de a urca în ierarhie? N-a asuprit pe nimeni pentru a intra în graţiile forţei conducătoare? Nu s-a folosit niciodată de autoritatea sa în interes personal? Cine ar putea crede, privind la puzderia de vile somptuoase ale potentaţilor de azi, că Vuza nu a profitat de locuinţa rezervată demnitarilor ce i se oferea şi a preferat un modest apartament de două camere pentru o familie de patru persoane?
Vremurile din cartea lui Vuza sunt cele ale confruntării între două sisteme de valori: cel
„vechi”, reprezentat de valorile democraţiei, adevărului, dreptăţii şi demnităţii, şi cel „nou”, adică sistemul importat de la Răsărit şi care avea să redefinească în stil propriu toate aceste valori. Vuza a fost crescut şi educat în spiritul „vechiului” sistem de valori cărora le-a rămas credincios toată viaţa.
S-a născut în familia unui distins om de cultură, profesorul de filosofie Constantin Vuza. A fost
lovit de timpuriu de soartă, la vârsta de numai trei ani pierzându-şi părintele care dacă nu ar fi
18 dispărut prematur, ar fi ajuns unul din filosofii de marcă ai ţării, fiind încă din timpul vieţii apreciat de Dimitrie Gusti. Familia năpăstuită s-a văzut dintr-odată confruntată cu greutatea asigurării zilei de mâine. Mama a fost nevoită să se angajeze funcţionară la primărie. La vremea studiilor universitare, fiul a trebuit să-şi ia serviciu la un cinematograf pentru a şi le putea plăti. Vuza a cunoscut din tinereţe sărăcia şi nedreptatea socială. S-a deprins încă de atunci cu modestia şi austeritatea. A avut însă privilegiul de a se afla în preajma unchiului său preotul Cezar Vuza, om de cultură şi figură marcantă a liberalilor din Iaşi, care i-a fost mentor spiritual în absenţa părintelui.
Doamna Ruth Guttman Ben Zvi, originară din România şi stabilită în prezent în Israel, a
adus în [7] o emoţionantă mărturie despre persoana preotului Vuza. Domnia sa ne relatează despre felul în care familia dânsei a fost apărată în timpul pogromului împotriva evreilor, preotul adăpostindu-i în subsolul casei sale şi apoi punându-şi în joc viaţa în confruntarea pe care a avut-o cu bandele dezlănţuite în căutare de victime.
Această mărturie vorbeşte de la sine despre profilul moral al familiei Vuza. Cercetătorul de
azi al faptelor de ieri, pus în faţa certitudinii acestui gest de nobil altruism, ar trebui atunci să acorde lui G. P. Vuza beneficiul încrederii că exemplul ilustrului său înaintaş a reprezentat pentru el un etalon moral care l-a călăuzit în întreaga viaţă şi activitate. Privite din această perspectivă, toate gesturile de altruism ale lui Vuza prin care a pus înfăptuirea dreptăţii şi ajutorarea celui aflat în nevoie mai presus decât interesele familiei şi chiar siguranţa personală, refuzurile de a executa comenzile politice de condamnare a unor nevinovaţi, abţinerea de la folosirea puterii în scop personal, modestia traiului de zi cu zi, apar drept consecinţă firească a educaţiei primite şi a sistemului de valori asimilat. Scoase din contextul lor istoric şi judecate exclusiv prin prisma vremurilor de azi secătuite de conţinut uman, toate acestea apar drept manifestări ale unui caz „atipic” fiind primite cu scepticism negativist. Vuza s-a aflat de nenumărate ori în rolul samarineanului milostiv, însa omul zilei de azi tinde a se identifica tot mai mult cu celelalte două
personaje ale parabolei, care trec nepăsătoare şi grăbite pe lângă cel aflat în nevoie, în goana lor
„eficientă” după profit. Azi, când serviciile neplătite sunt tot mai rare iar o consultaţie cât de mică la un avocat se plăteşte, cine ar putea crede că în casa noastră veneau adesea persoane cărora părintele meu le dicta ore în şir, cuvânt cu cuvânt, cererile pe care aceia trebuiau să le înainteze organelor de stat pentru a-şi recăpăta drepturile, fără a le pretinde nici cea mai mică răsplată pentru acest serviciu! O educaţie precum cea de care a avut parte G. P. Vuza nu se mai întâlneşte prea des în familiile de azi, otrăvite de răutatea care pătrunde prin canalele TV-ului şi net-ului, în condiţiile în care însuşi conceptul de familie este pus sub semnul întrebării prin unele reglementări bizare emanate de un stat tot mai robotizat şi anti-uman 10.
Dacă însă doamna Ben Zvi nu ar fi publicat această mărturie, fapta preotului Cezar Vuza ar
fi rămas şi azi necunoscută iar amintirea figurii sale s-ar fi stins în uitare. Cu atât mai mult se poate presupune că există încă multe mărturii despre G. P. Vuza care aşteaptă să fie descoperite, din documente dar mai ales din relatările celor ce au trăit evenimentele. Cercetătorii istoriei ar trebui să se grăbească a le descoperi, înainte ca martorii să le ia pentru totdeauna cu sine în alte lumi.
Există tendinţa de a vedea trecutul istoric comunist în alb-negru, de a considera că România
acelor ani a fost condusă de personaje exclusiv din zona întunericului. Oare istoria recentă a
României a fost făcută numai de personaje negative? Oare este în avantajul României ca acei străini care doresc să-i cunoască istoria, să constate din „istoria adevărată” că din acest neam nu s-a putut ridica nici un om de stat care să acţioneze în rolul personajului pozitiv? Vuza a fost tocmai un astfel de personaj pozitiv, iar omiterea sa din cadrul istoriei recente nu înseamnă decât pierdere pentru imaginea României şi lipsirea tinerei generaţii de exemplul unei vieţi închinate cauzei dreptăţii şi apărării celui oprimat.
10 Legea strâmbă a „drepturilor” pacientului (nr. 46/2003) este un exemplu grăitor în privinţa înlocuirii relaţiilor fireşti cu bariere artificiale. Familiei i se interzice accesul la dosarul medical al pacientului defunct dacă acesta nu şi-a dat „consimţământul explicit” în timpul vieţii. Raporturilor de comuniune şi întrajutorare din cadrul unei familii unite li se substituie în mod implicit secretul şi neîncrederea reciprocă caracteristice unei familii dezbinate. Familia lui G. P. Vuza este foarte probabil prima victimă din România a abuzului instaurat prin această lege. Pentru o discuţie detaliată şi o comparaţie cu ţări precum Ungaria şi Slovacia unde accesul familiei la dosar este garantat prin lege, a se vedea D. T. Vuza, Familia Pacientului, între Dreptul la Adevăr şi Secretul Medical, Revista Română de Bioetică, 4, 3
(2006), 20-38.
19 Este regretabil că tânăra generaţie învaţă din manualele de istorie despre Andreea Esca,
prezentatoare TV, dar nu află nimic despre cine a fost George Pavel Vuza.
Să ne aducem aminte de cuvintele fostului preşedinte al Academiei Române, Constantin
Rădulescu-Motru: "Mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor, şi doar forţa morală le poate feri de învingere si nimicire".
România nu duce lipsă de talente, dar are mare nevoie de caractere.
În această ţară, în care ne simţim tot mai mult frustraţi de alterarea sistemului de valori, în
care iubirea aproapelui tinde să devină una din valorile uitate ale trecutului, în care goana după
eficienţă, performanţă şi vedetism trece tot mai nepăsătoare pe lângă cel etichetat drept „ineficient”, repectiv cel suferind, cel nedreptăţit, cel aflat în nevoie; în această ţară suntem la ora când mai mult ca oricând este nevoie de forţă morală şi de caractere.
George Pavel Vuza a înnobilat cu lupta şi cu fapta lui înţelesul cuvintelor Om de Caracter.


Aceasta este mărturia pe care, în calitate de fiu şi de persoană care s-a aflat timp de 48 de ani
în preajma lui George Pavel Vuza, am avut datoria să o aduc.


Referinţe
1. George Pavel Vuza, Însemnările unui procuror. Cuvânt Începător şi îngrijirea ediţiei de Dan Tudor Vuza.
Postfaţă de acad. Dinu C. Giurescu. Editura Vremea, Bucureşti, 2008.
2. Maria Andreea Cojocariu, George Pavel Vuza, Însemnările unui procuror sau Procuratura văzută din
interior. http://iiccr.ro/ro/recenzii_de_carte/arhiva_recenzii_de_carte/insemnarile_unui_procuror
3. Marian Apostol, Democraţie, comunism şi lege. Antiphysical Review 147 (2008),
http://www.theory.nipne.ro/CMP/apr/pdf/apr147.pdf
4. Iuliu Crăcană, George Pavel Vuza, Însemnările unui procuror sau Procuratura văzută din interior.
Caietele CNSAS nr. 1,3 (2009), 255-280.
5. Radu Nicolae, Despre politicieni. 27 aprilie 2009, http://radu-nicolae.blogspot.com/2009/04/desprepoliticieni.
html
6. Comisia Prezidenţială pentru Analiza dictaturii comuniste din România, Raport final. Bucureşti, 2006,
http://cpcadcr.presidency.ro/upload/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf
7. Ruth Guttman Ben Zvi, Barbaria şi omenia. Viaţa Noastră, 24 iunie 2010.
14 octombrie 2011
Prof. Dr. Dan Tudor Vuza
Email danvuza@hotmail.com
Telefon 0213135924, 0723519629
Pagini personale http://www.imar.ro/organization/people/PRS/PRS_158.php?PAG=PRS


















DINU C. GIURESCU: "Am sentimentul că  sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre"



Data publicarii: 17.11.2011 11:02:00



Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.
Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul - tot? Unde voi fi? Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!
Aşadar, ce se întâmplă acuma cu desfiinţarea judeţelor se înscrie în două tendinţe foarte clare din ultimii ani. Pe de o parte destrămarea teritorială a României şi, pe de altă parte, ştergerea identităţii noastre ca români. Am să enumăr câteva argumente:

Primul: regiunile de dezvoltare, acel faimos proiect, din păcate al UDMR-ului: 50.000 Km² , taie Transilvania în două, pe linia trasată de arbitrajul de la Viena din ’40. Acesta este un fapt.

Al doilea: statutul minorităţilor care se pregăteşte. Dacă se adoptă, prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de autonomii teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii teritoriale în Transilvania care vor face tranziţia de judeţele secuieşti, şi până la graniţa cu Ungaria.

Al treilea argument: legea arhivelor, în speţă întoarcerea arhivelor la emitent! Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde? Emitentul a fost până în 1918 Ungaria sau Austria. Acolo le întorc? Eu cred că nu-şi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc României. Dacă le-aş propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la Arhivele Naţionale Centrale din Washington DC la diferiţii emitenţi, eu cred că s-ar uita şi ar spune probabil că este un act de trădare naţională, de destrămare a unităţii Statelor Unite.

Al patrulea argument: legea educaţiei. Suntem educaţi după moda nouă europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii drepturi, dar vreau ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi! Aceeaşi lege enumeră 22 de principii directoare, unul din principii este şi cultura, identitatea şi istoria românească, dar în lege nu se află nimic pentru promovarea acesteia. Mai mult decât atâta: finanţarea este favorizantă pentru minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-un sat, desfiinţăm şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-un sat, facem o şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei europene… Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul plac al rectorului şi al altora.

Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor. Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării, personalităţile marcante… În lege nu mai există incriminare penală pentru acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor naţionale. Fac ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun, dacă acţionează guvernul sau autoritatea, primesc o amendă.

Al şaptelea argument: am aflat cu stupoare că asociaţia culturală Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş nu primeşte un leu de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.

Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai este. Nu mai există, pur şi simplu.

În al nouălea rând: desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a celor două judeţe şi jumătate secuieşti.

În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar, care poate să ducă foarte departe, spre dezastru.

Peste toate – şi cu asta am terminat – vine anularea Parlamentului. Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai conteze Parlamentul. Marea Adunare Naţională era mult mai logică decât Parlamentul de astăzi. Spunea Constituţia din ’65: „forţa conducătoare din Republica Socialistă România este Partidul Comunist Român” – monopolul puterii. Era clară puterea. Deputaţii votau aşa cum spunea Partidul. Acuma nu! Avem un regim, chipurile, pluralist şi, în schimb, ne asumăm răspunderea încât orice lege poate să treacă în momentul de faţă, fiindcă Guvernul beneficiază de o majoritate aritmetică, care nu mai corespunde în niciun fel cu opţiunile şi cu sentimentele populaţiei.

Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân. Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I sau a lui Alexandru Cuza. Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul monarhiei le-au întărit doar. Culmea este că Uniunea Europeană nu ne cere această desfiinţare a judeţelor. Este o mistificare grosolană, urâtă de tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva. Dar nu este adevărat! Franţa şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel, Anglia la fel. Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai noi le desfiinţăm.
Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor să ne şteargă identitatea. Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă - căci frunza este acum un simbol - să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean, aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric, într-o listă. Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în străinătate, şi să se îmbrace bine. Asta este tot, dar în cazul ăsta România: adio! Aici este partea cea mai gravă. Prin desfiinţarea judeţelor îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo. Bunicul meu s-a născut în Buzău, şi judeţul Buzău există şi astăzi. De patru generaţii suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi ştergi şi Buzăul? Ce fac? Unde sunt născut? În raionul Stalin din Bucureşti?

Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul XII-XIII... Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea. În Ardeal, însăşi constituirea voievodatului Transilvaniei în cadrul regatului maghiar este un ecou al formei vechi de organizare, din vremea când românii conlocuiau cu slavii pe teritoriul Ardealului. (aşa cum a fost voievodatul Ţării Romaneşti).
Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul. Sunt forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul în care a încorporat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în comitatele regatului. Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu Austria, a reînfiinţat toate judeţele. Judeţele din Transilvania sunt judeţele care s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era instituţia, încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor, echivalentă cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.

Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie: România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil. Asta le trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt români. Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa, nişte cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu 1,2,3, 4 sau 5.............................
....
.......................................................................................................

Autor: Prof. Acad. DINU C. GIURESCU






  1. urmele cuielor
    de la ymp (09:22:05 16 Decembrie 2011)

    la oglinda prin care fug iluziile am stat si-am privit apoi la arcadele pontice am vorbit in taceri o briza dinspre batranul far ca un cantec de zar mi-a adus aminte de peronul de ieri cand ai venit sa-mi ceri o bancnota pentru calatorie din haina batranei am scos o hartie veche …………………………& ………. fara identitate trageam impreuna la rame ......................... s-au uscat izvoarele serii doar acolo unde n-au avut radacini s-au inmultit cascadele vietii acolo unde nilul n-a cunoscut corcodilul si-n dodii de poveste pescarul pe care-l cunoscusem in tara injuraturilor cu talc acum tacea malc si-mi arata spre vagonul de pe marginea plajei... circul plecase si vagonul mi l-au lasat mie... azi, chiar la ora amiezii, este miezul miezului de vara poate-n ale tale ganduri te aduni sa-mi spui diseara cum se face ca-ntr-o clipa poti atinge Infinitul si-n cea mai uitata floare sa gasesti ca nesfarsitul se aprinde din petala din boboc de trandafir si-ntr-o lacrima de roua ce asteapta un zefir sa apese o amprenta de penita japoneza prin nacela ce se-nalta din iubita mea planeta poate spui acum mai simplu intr-o proza de jurnal ma asteapta Inorogul manz mai ieri pierdut pe mal... câte un fir de nisip pe dunga albastră hrăneşte o scoică născătoarea perlelor şirag pe prag semnele tale Doamne urmele cuielor ţinte fixe abise